Curcubee de culori

O prietenă din Ungaria s-a uitat peste copilaria noastră şi a descoperit că vecinii ei nu erau chiar atât de diferiţi în anii '90. Defapt am fost surprinse să aflăm că în Ungaria se consuma cu mare poftă ciocolata noastră foarte naţionalistă...Rom. Eva, căci aşa se numeşte domnişoara, ne-a amintit şi de jucăriile care ne încântau de ambele părţi ale graniţei. 

Slinky (în engleza) e iubit de toţi

Arcul multicolor din plastic pe care îl găseam mereu pe tarabele bâlciurilor era o astfel de jucărie care a făcut înconjurul lumii şi a capturat simpatia micilor curioşi. 

Pe cât de simplu, pe atât de amuzant, arcul ce reunea paleta coloristică a curcubeului reuşea să ne distreze şi uneori să ne enerveze când se încurca in inelele proprii. 

Tot pe la bâlciuri sau de obicei la festivale ale berii ,în care veneau formaţiile de top ale vremii, mereu ne cumpăram brăţări fosforescente. Nu o făceaţi şi voi?

Le puneam frumos la mână, apoi ne agitam într-un val de culori în faţa scenei...

Din păcate nu ţineau prea mult şi trebuiau "reanimate", adică băgate în congelator. 

Cel mai amuzant era dacă se crăpau şi ne umpleam noi de soluţia fosforescentă...

                                                       

Brăţara care semnaliza voia bună!

Rațele și vânătorii

Se joacă în 8 sau mai mulți copii.

”Rațele” în vizorul ”vânătorilor”

Sunt 2 vânători, unul într-o parte și altul în cealaltă parte. Restul copiilor sunt rațe.
Cu o minge, vânătorii vor arunca în copiii care joacă în grupul rațelor, aceștia din urmă trebuie să se ferească, cine e atins de minge părăsește grupul rațelor.
Ultimul copil din acest grup rămas neatins de minge trebuie să spună vânătorilor vârsta sa, se selectează un vânător care va încerca să arunce cu mingea de atâtea ori cât e vârsta spusă ,urmărind să atingă pe copilul din tabăra adversă care se va apăra prin mișcări repezi.
Dacă vânătorul atinge copilul, atunci primul copil ce a ieșit din joc și ultimul copil din grupul rațelor vor deveni vânători, iar dacă vânătorul nu a reușit să-l atingă pe ultimul copil deloc,atunci grupul rațelor devine grupul vânătorilor și invers.

Ție ce ți-a plăcut să fii mai mult, vânător sau rață? 

"S-au spart oalele şi-ai mâncat sarmalele!"

Cam aşa strigam cu toţii când ne jucam Pititea sau De-a v-aţi ascunselea. Acest joc era preferatul nostru, al copiilor de la bloc sau al celor de la ţară. Ne strângeam cu toţii seara, iar când numărătoarea începea, fiecare îşi căuta un loc cât mai bun de ascuns. 

Ultimul care scăpa fără să fie găsit şi ajungea la locul numărătorii înaintea celui care trebuia să ne caute, putea să strige "Ultimul scapă turma!". Astfel , toţi copiii ieşeau câştigători datorită ultimului.

Copii jucându-se De-a v-aţi ascunselea

Eram arhitect

Blocuri din plastic sau lemn, Lego sau nisip...toate erau materie primă pentru micii arhitecţi care trăiau în noi când eram mici.

Poate unii chiar şi-au urmat pasiunea, poate alţii mai construiesc şi astăzi pe plajă palate decorate cu scoici şi înconjurate de apă.

 

 

Recent cântăreaţa Fergie şi-a retrăit copilăria în stilul propriu, printr-o rochiţă din piese lego...

reclamele străine...visele copiilor români

Vă aduceţi aminte reclamele la jucării de pe posturile străine?
Eu vroiam un inorog verde...un pistol cu apă...dar nu micuţ ci cu super soaker power...şi vroiam şi casă cu Barbie cu tot.

"Play doh" - sau plastilina a fost creată pentru copii încă din secolul XIX şi tare ne bucuram de ea fiindcă îţi dădea impresia că te murdăreşti, dar rămâneai curat...cum altfel să modelezi noroi fără să fii certat?
În plus culorile erau superbe, mai ales când le combinai după ce încălzeai plastilina în palme.



Deşi nu aveam un "play doh" cu figurine ca americanii ne mulţumeam cu pachetele de plastilină care se fărămiţa câteodată...

Level 2...

Pătrăţele colorate
Faci din ele doar palate,
Ghici un Tetris, ce-i?

Unul dintre primele jocuri electronice pe care îl purtai cu tine în tren sau în autobuz şi care îţi ocupa timpul într-un mod agreabil.
Ideea era să creezi un şir neîntrerupt de pătrăţele pentru ca acestea să dispară pe dată. Dacă blocurile se înălţau, pierdeai şi o luai de la capăt. 

Creat în 1984 de către un rus, el ne farmecă şi astăzi pe internet sau pe telefoanele mobile, dar parcă nu-i la fel de captivant ca altădată, când trebuia să-i schimbi bateria, să te chiorăşti la ecranul mic şi să te lupţi cu butoanele rigide...

Telefonul fără fir

"Pisică", "mămică", "mică".........................."iubită"?

Nu cred că există copil care să nu se fi jucat măcar o dată "Telefonul fără fir". Pe vremea copilăriei mele ne strângeam mai mult de zece copii în fiecare seară în faţa blocului şi înnebuneam de râs de fiecare dată la acest joc. Regula era simplă: cineva spunea în şoaptă şi repede un cuvânt celui de lângă el. Celălalt trebuia să transmită mai departe ce a auzit şi tot aşa până la ultimul copil. Bineînţeles că jocul nu se termina niciodată cu acel cuvânt cu care a început. Fiecare înţelegea te miri ce trăznaie şi toţi izbucneam într-un râs nebun şi o luam de la capăt cu joaca.

 Nu-i aşa că era distractiv?

De ce una și nu două?

Jocul "Portocale" ne amintește cu drag de clasele primare, când trăiam emoțiile primilor ani de școală  și trebuia să ne obișnuim cu trezitul la ora 7. 

Amuzant și tensionat, jocul se adresa în special copiilor din clasele mici, dar asta nu înseamnă că am încetat să îl mai jucăm și după ce am mai crescut.

"Regulile" jocului erau bine stabilite, astfel că fiecare trebuia să își folosească atenția și memoria cât mai bine pentru a nu fi eliminați.

Tamagoci - invazia animăluțelor electronice

Apărut pe piața din România după anii 1996, jocul Tamagoci a devenit foarte repede la modă, câștigând teren atât în inimiile copiilor, cât și a adolescenților. Ce nu știam atunci, însă, e faptul că pe lângă bucuria pe care ti-o oferea în momentul în care îți creai propriul tamagoci, jocul avea și alte obiective, precum creșterea responsabilității copilului. Datorită dimensiunii reduse, jocul Tamagoci te putea însoți peste tot, la școală, în parc, în excursie etc. Și ca să vedeți ce impact a avut această jucărie, regizorii japonezi au realizat Tamagoci:The Movie, iar psihologia folosește un termen ca "the Tamacogi effect".

Ţară, ţară, vrem ostaşi!!!

Poate unul dintre cele mai amuzante şi captivante jocuri ale copilăriei a fost "Ţară, ţară, vrem ostaşi!". Simplu de jucat, dinamic şi îţi consuma destul de multă energie, astfel că seara când trebuia să te duci acasă, picai mort de oboseală.

Regulile erau simple: se făceau două grupe de copii, iar cu cât eram mai mulţi, cu atât mai bine. Totul începea atunci când unul dintre "oastaşii" unei ţări îşi exprima dorinţa de a recruta şi mai mulţi ostaşi de la cealaltă ţară, desemnând pe unul dintre copii.

Misiunea alesului era de a alerga către ţara paralelă şi de a rupe rândurile. Dacă era suficient de puternic şi rândul se rupea, atunci ostaşul putea să fie devină cetăţean al noii ţări. În caz contrar, se întorcea cu coada între picioare la origini.

După cum vedeţi, nimic nu pare atât de greu într-un joc de copii, dar cu siguranţă meritau distracţia şi energia depusă.
Aşadar, aţi fost şi voi ostaşi sau nu?

Mi-am pierdut batista!

Începând cu grădiniţa şi terminând cu anii din şcoala primară, "Batistuţa" a fost unul dintre jocurile preferate ale copiiilor din generaţia noastră. Idile nevinovate se năşteau jucând "Batistuţa".

Cine îşi pierdea batista, ameninţa colegii de joacă printr-un dans energic în jurul lor că va mânca bătaie de la mama dacă nu o va găsi. Norocosul sau norocoasa care deţinea batista primea un pupic pe obrăjor de la nefericitul care a pierdut-o. Astfel, dacă aveai noroc, îl/o pupai pe cel/cea de care îţi plăcea pe ascuns.

Un joc nevinovat de copii, de care îmi voi aminti cu plăcere şi haz când voi ajunge la bătrâneţe.

Ei copii....voi vă mai aduceţi aminte de frumoasa "Batistuţă"?